joi, 8 decembrie 2016

Primul răspuns



            Înainte să fie chemat de Dumnezeu, Avraam era un om bogat, căruia părea că nu îi lipsește nimic. Avea sclavi și sclave, dar și o soție extrem de frumoasă, Sara. Nu avea o reședință stabilă, avea flotant de nomad. Deși era bogat, nu era cunoscut de către contemporani (nu avea deloc afișe electorale prin Ur). Transformarea sa radicală vine în urma intervenției divine, pe care nu o respinge. Cu bucurie, intră în logica divină, chiar dacă nu o cuprinde rațional. Se încrede pe deplin în Cel ce îi adresează invitația de a-L asculta. Se rupe de trecut și pleacă într-un pelerinaj spre necunoscut. Este modelul omului care își manifestă încrederea în Dumnezeu. Primul omul care crede cu adevărat și deschide, astfel, calea omului spre sfințenie.

            Avraam crede în Dumnezeu, deși nu citise nicăieri despre El (Moise încă nu redactase referatul Facerii). Este o credință sinceră, totală, plină de dragoste, fără frică. Este fidelitate, credincioșie, legământ. Viața de nomad era extrem de dură, iar Avraam era obișnuit cu greul. Schimbarea vieții lui este evidentă. Prin el, Dumnezeu lansează ideea unui popor ales, cu un mod de viață aparte, separat de politeismul plin de cruzime. Dumnezeu cheamă, omul răspunde. Este primul răspuns al omului în fața chemării divine.
            Deși provine dintr-o familie idolatră (Terah, tatăl lui, se închina zeului selenar Sin), Avraam nu ezită când i se propune adevărul. Nu își face planurile lui, ci se încrede în Lucrarea divină. Răspunsul lui nu a fost de moment. Avraam s-a păstrat fidel lui Dumnezeu toată viața. El răspunde unei chemări definitive, nu se angajează doar temporar în slujba Domnului. Își abandonează țara și neamul și pornește către un pământ făgăduit.
Dumnezeu îi promite o descendență numeroasă și faptul că va fi el însuși un izvor de binecuvântare pentru toate neamurile, din toate generațiile. Din descendenții săi Se va naște Mesia. Când ajunge în Canaan, împreună cu soția sa (Sara), cu nepotul său (Lot) și cu 100 de slujitori, Avraam are deja 75 de ani, dar nu se vaită, nu renunță, nu se dă accidentat. Din cauza secetei, coboară spre sud. Este ferit în Egipt de ultraj, ca semn al protecției divine. Regele egiptean ar fi vrut să o adauge pe Sara haremului său și se părea că nimic nu îl poate opri. Sara se prezintă drept sora lui Avraam și – curios lucru – scapă nerăpită.
Lot preferă ținutul Pentapoli, format din cele cinci cetăți de pe valea Iordanului: Sodoma, Gomora, Țoar, Adma și Țeboim. Este o despărțire pașnică de unchiul său. Lot refuză să mai plătească bir regelui Elamului și se iscă un conflict. Lot este răpit, iar unchiul său îl recuperează din mâinile teroriștilor (Amraphel din Senar, Arioh din Elasar, Codorlahomer din Elam și Todal din Goim) după un atac nocturn fulger. La întoarcere, Avraam este întâmpinat de enigmaticul Melchisedec, om plin de har. Omul duhovnicesc Melchisedec le oferă pâine și vin soldaților obosiți ai lui Avraam. Patriarhul îi dăruiește preotului Dumnezeului celui Preaînalt zeciuială (a zecea parte din prada de război). Nu se zgârcește când vine vorba despre slujitorul Domnului.
Dreptul Avraam s-a angajat să Îl cinstească doar pe Singurul Dumnezeu adevărat și să nu revină niciodată la cultul idolilor. El s-a menținut fidel normei sfințeniei stabilite de Domnul. A avut încredere în statornicia promisiunii. Este o adeziune conștientă. Întreagă lui viață se orientează spre Dumnezeu. El își abandonează viitorul în mâinile Domnului.
Înțelegând rostul omului pe pământ, Avraam nu cumpără terenuri. Cu o singură excepție, peștera Macpela, unde o îngroapă pe soția lui, care trece la Domnul la vârsta de 127 ani. Avraam a trăit 175 de ani și a fost îngropat lângă soția lui. El este model de credință autentică, de caritate, un campion al monoteismului.
Comentariul iudaic Hagada adaugă faptul că Avraam ar fi fost persecutat pentru credința lui de către crudul Nimrod, dar ar fi scăpat prin intervenție miraculoasă. Cert este că el aduce primii prozeliți și binecuvintează pe toți cei ce intră în legătură cu el. Este modelul pietății perfecte, pildă de dragoste reală față de Dumnezeu. S-a întâlnit cu Sfânta Treime la Mamvri și a fost gata să își sacrifice fiul (Isaac). Sfinții Părinți îl propun pe Avraam chiar model de asceză. Sfântul Ambrozie dă ca exemplu ospitalitatea patriarhului, dar și cumpătarea lui. În catehezele celor care se pregăteau în Biserica primară să îmbrățișeze creștinismul, nu lipsește acest model biblic.

Pentru noi, Avraam este modelul unei vieți curate. Deși a trăit în mijlocul păgânilor, a rămas un om drept. Viața lui a inspirat tema abandonării totale în operele misticilor din toate timpurile.

luni, 5 decembrie 2016

Cei ce purtau blăni de lup se pare că împrumutau și ferocitatea acestora

Este greu de imaginat astăzi câtă cruzime era în lume înainte de venirea Lui Hristos și de misiunea Bisericii. Câtă BESTIALITATE… Civilizația necivilizatoare a Romei a avut nevoie de șlefuirea creștinismului. Dar atrocități au fost, multe, mult prea multe. Au avut de suferit toate neamurile (rwandezi, arabi, chinezi, polonezi, armeni, evrei, sirieni). Spiritul însetat de sânge al vechii Rome încă răcnește, potolit doar de duhul blând al Ierusalimului. Creștinismul înseamnă pentru miliarde de suflete bucuria (nesperată, la un moment dat) că aceste bestialități se vor sfârși. Creștinismul deschide un larg orizont de speranță, după porunca: Pune sabia în teacă! Mesajul pacifist era extrem de bine primit în cercurile sclavilor abuzați zilnic.
Violent înseamnă NESTĂPÂNIT, posedat de duhuri viclene. Lumea precreștină este mânjită cu sângele a milioane de inocenți. Pentru aceștia a murit Fiul lui Dumnezeu, pentru absolvirea lor! Acești înfometați se bucurau de o pâine și de o cană cu vin ca de aur! Nu e de mirare că Fiul lui Dumnezeu a ales aceste elemente (și nu altele) pentru a le transforma în merinde pentru viața veșnică. Mall-urile contemporane seamănă cu băile romane… Locuri de socializare, pline de lux, care te fac să uiți de toate și de toți și să ai grijă numai de tine. Îmbăierea (cumpărăturile) sunt scopuri secundare, pe primul loc fiind satisfacerea plăcerii. Dar nu toți își permit, ci numai cei ce primesc soldă. Omul acceptul riscul morții de dragul soldei. Devine violent de dragul soldei sau pentru dublarea ei.
Evanghelia este o soldă bonus, neașteptată, pentru cei mai merituoși. Dar nu pentru cei violenți. Trebuie să fii pașnic ca să primești această recompensă. Dar războinicii cruzi râd de Veste și continuă să frecventeze băile. Continuă să fie violenți. Ritualul băii se putea desfășura ceasuri în șir pentru cei ce aveau pradă de război. Și nu într-o singură încăpere, ci într-un șir de săli elegante, care contrastau flagrant cu pauperitatea majorității fără soldă, fără libertate, fără pâine. La acești bogați se referă Hristos, arătând cruzimea lor, lipsa de generozitate și îndemnându-i să aibă milă față de ceilalți.
Mozaic și marmură, palat lumesc trecător. Opulență și imoralitate, asta oferă lumea romană, bună doar pentru cuceritori, dar nemiloasă cu cei cuceriți (măcelăriți, batjocoriți, sfârtecați, înfometați). Nu e mare diferență azi. Războinicii contabili, informaticieni sau orice altceva, chiar dacă nu sunt hoți, sunt negeneroși cu sărmanii și preferă prea multe piscine luxoase. Este un război economic în toate regula, dar regulile sunt aceleași ca în orice alt război: elimină dușmanul, înainte ca să te elimine el… De multe ori, lipsa de generozitate este dublată și de lăcomie, doar de dragul infern-break-urilor.
Romanii de ieri și de azi ignoră Solda-bonus și nu hrănesc pe cei flămânzi, în timp ce ei se lăfăie la banchete regești, pline de slavă deșartă, invidie, bârfe, intrigi, adultere. Se delectează cu flamingo și papagali, în timp ce frații Fiului lui Dumnezeu sunt nemâncați. Majoritatea se bucura de o turtă din făină de cereale, nici nu bănuia că există garum. Mâncarea bogaților nu însemna numai miere și vin, ci și muzică destrăbălată, sclave frumoase și numere de magie. Toate aceste ingrediente pregăteau perversiunile ce urmau. De fapt, jaful din război îți procura plăcere. Iar mesajul pașnic al Soldei-bonus condamna și adulterul. Puțini soldați au acceptat creștinismul. Personal, nu înțeleg apetitul pentru distracții brutale. Nici măcar circul nu era pașnic, așa cum îl știm azi. O lume violentă, care s-a auto-distrus și care nu va renaște. Exemple pot fi multe, din secole diferite, din ținuturi diferite.

Teroarea vikingă era născută dintr-o furie incontrolabilă, posedare a unui duh malefic. Cei ce purtau blăni de lup se pare că împrumutau și ferocitatea acestora! Foarte ușor puteai confunda un războinic scandinav cu un lup sau cu un urs, atât era nordicul neîncreștinat de agresiv. Își mușcau scuturilor asemenea câinilor turbați, într-o atmosferă diavolească de-a dreptul. Erau puternici precum taurii sălbatici, gata să sfâșie fără milă, precum lupii. Ziceai că se transformă în lupi. Irascibili, adesea se luptau între ei. Vă imaginați cum îi tratau pe creștini… Șocau și panicau, creând groază și iad.
Accesele de frenezie sunt scene de posedare în toată regula. Se înroșeau la față, urlau, demonizați cu acte în regulă. Nu simțeau durere, luptând chiar dacă erau grav răniți. Păreau de neoprit. Noii inițiați trebuiau să ucidă un urs la început, făcându-și costumație din blana acestuia. La un moment dat în istoria veche, garda imperială bizantină era formată din războinici scandinavi. Istoricii consemnează misteriosul ritual prin care membri gărzii varingiene își induceau starea de nebunie! Nici istoricii latini nu omit cronici despre ferocitatea războinicilor nordici. Acești berserkeri vor fi scoși în ilegalitate de Codul creștin islandez, care condamna astfel de practici păgâne.
Omul își găsește pacea numai în Hristos! Violența ne ține departe de Hristos, ne exilează. Dar Hristos nu ne lasă pradă pedepsitorilor. El ni Se arată, noi nu suntem încă capabili să Îl vedem. Așteptările noastre nu vor fi zdruncinate. Hristos alungă amărăciunile, abuzurile, animalitățile și obscenitățile. Dar caută rod sufletesc. Pe mărul nostru sunt mere?! Pacea divină vine prin oameni duhovnicești. Un ascet de la Sihăstria Rarăului spune cu Dumnezeu vorbește zilnic cu șapte miliarde de chipuri. Vrând să aducă pace acelor suflete. Numai că unii nu caută raiul și nu vor să audă de Biserică. Omul știe că iadul e gătit diavolului (și celor ce îi slujesc, nu omului). Făcătorul de pace se luptă cu propriile patimi și își găsește pacea odihnindu-se în sfinți.

Suntem foarte slabi în fața tertipurilor drăcești. Trebuie să ne întărim prin rugăciune și milostenie. Să nu Îl condamnăm pe Domnul păcii, cum a făcut-o Yehosef bar Qafa (Caiafa), ci să primim pacea oferită de El. Să învățăm limba îngerilor, smerenia, evitând orice violență demonică. Stând în preajma sfinților, să dobândim pacea inimii, ca sute să se îmbucure de dragostea lui Hristos.

luni, 14 noiembrie 2016

Flashmob? Mai degrabă nu...

Fără Hristos, apostolii nu au prins nimic în noaptea aceea (Ioan 21, 1-14). Hristos îi aștepta la țărm, dimineața. Apostolii nu aveau ce să mănânce, iar Hristos îi hrănește. Un Prânz cu Cel înviat! Hristos le alungă amărăciunile. Câtă vreme umblau în întuneric, nu înaintau nicăieri, patinau pe gheață, fără să avanseze. În mijlocul nopții, erau singuri, umili și nebăgați în seamă. Practic, Hristos i-a salvat de la prăbușire. Nu i-a lăsat pradă pedepsitorilor. De acum, ei nu mai trăiesc doar pentru împărțirea proviziilor. Mulți contemporani se bucură că au scăpat de tristețea ce în încătușa. Prin trăirea iminenții dimineții, au găsit nevoia de sens. Se bucură, deoarece sfinții îi privesc așa cum îi privește Hristos. Se bucură, pentru că ei fac loc sfinților în cărți și în inimile altora. Fără sfinți, întunericul distruge tot ce anexează. Sfinții sunt făcliile noastre călăuzitoare în beznă. Va veni o vreme în care lumea se va scârbi de necurățiile nopții. Când omul va căuta fericirea și – negăsind-o, va apela la sfinți. Va apela la ajutorul sfinților, pentru ca mintea omului să nu mai fie risipită în toate părțile. Va veni o vreme când omul va iubi negația: În Hristos nu e moarte! Omul va pricepe că bezna îl duce spre moarte, iar Hristos îl conduce prin moarte. În acel moment, omul Îi va fi recunoscător lui Hristos pentru cât de îngăduitor a fost cu obrăznicia lui.
Prea mulți sportivi renunță la volei doar pentru a câștiga mai mult la alte sporturi. Renunță la îndeplinirea unui vis, pentru un surogat. Nu mai sunt performanți, ci sunt rentabili, contabili, damnabili. Să nu se supere nimeni pe această metaforă, nu este vorba de volei în sine. Prea mulți își înăbușă talanții, cedând ispitei lăcomiei. Dacă au un talant, pe acela trebuie să îl înmulțească, deoarece acela (și nu altul) se va cere de la ei (Matei 25, 14-30). Vom da seama de nefericirea noastră! Este frustrat (că pierde paradisul) scriitorul care nu scrie, pictorul care nu pictează, profesorul care nu profesează, medicul care nu operează, muzicianul care nu cântă, doar pentru că în alt domeniu, pe altă nișă, câștigă dublu. Și cât de puțini identifică lăcomia în acest ungher… Lăcomia nu este doar a magnaților (este și a lor), ci ne zăpăcește și pe noi, mai ales prin grija de multe. Prea vrem să le avem pe toate, chiar dacă sunt inutile, nenecesare și dăunătoare.
Cea mai mare comoară pe care o lăsăm moștenire copiilor este tradiția sfinților! Nu am înțeles deplin acest adevăr până azi, când m-am întâlnit cu laic practicant, Bișa Pârvulovic. Omul acesta părea că este frate cu Baba Novac, nepot al patriarhului Pavle, ucenic al cuviosului Taddei. Mă bucur că Domnul ne trimite astfel de apostoli. Cel mai fericit este băiatul lui, Darius, care are privilegiul de a fi catehizat pe viu. Bișa cunoaște tradiția creștină mai bine decât mulți alții, o trăiește și o mărturisește cu râvna sfântului Nicolae Velimirovic! Se adeverește faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni (care știu ce au de făcut).
În emisiunea lui Andi Moisescu am văzut ce înseamnă un flasmob. Vă voi explica. Imediat am făcut legătura cu mulțimile de oameni care Îl ascultau pe Hristos. Mă gândeam dacă poate fi vreo asemănare. Mai degrabă nu, să vedem de ce. Flashmobul este o adunare în public, Domnul Hristos vorbește tot în public. Numai că flasmobul este o adunare foarte scurtă, pe când adunarea ucenicilor nu este chiar atât de scurtă (durează ore întregi, oamenii flămânzesc). Într-un flasmob, participanții efectuează o anumită mișcare neobișnuită, pe când în cazul adunărilor ucenicilor participanții sunt beneficiarii (nu executanții) mișcărilor cu care nu erau obișnuiți (minuni, pilde, controverse cu fariseii). După câteva minute, într-un flasmob grupul se împrăștie, câtă vreme ceata ucenicilor Îl urmează pe Hristos peste tot (de la Betsaida la Capernaum, de la Tabga la Nazaret, de la Nain la Sichem).
Flasmob este o prezentare pentru spectatori accidentali, pe când adunarea apostolilor este premeditată, există intenționalitate (oamenii vin de departe special să fie vindecați, să se întâlnească cu Hristos, să Îi asculte cuvântul, spectatorii accidentali sunt în mică proporție). Scopul unui flasmob este de a trezi sentimente de neînțelegere (oamenii sunt luați pe nepregătite, ca într-o farsă), de a stârni (provoca) senzația că este ceva în neregulă cu spectatorii înșiși (se pare că toți știu despre e e vorba, numai eu nu, când – de fapt – nimeni nu știe). Scopul adunărilor catehetice este tocmai înțelegerea (comprehensiunea, nimeni nu este jenat, luat pe nepregătite, nu se fac glume proaste), senzația că totul este în regulă (Dumnezeu are grijă de toate, nu ne panicăm, știm ce avem de făcut, totul e clar, nimic nu e haotic).
Ideologia clasică aderă la principiul flasmob – în afara religiei, pe când adunarea credincioșilor are ca ideal principiul contrar, cât mai în interiorul religiei. O regulă flasmob susține că după adunare nu trebuie să rămână urme (ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic), pe când credincioșii vorbesc despre urme, efecte (urme adânci în conștiința participantului, schimbări radicale de conduită și mentalitate). Cu cât este mai absurd un scenariu flasmob, cu atât este mai reușit! Creștinii, în schimb, au scăpat de orice este absurd (mai ales de moarte). Cu cât este mai lipsit de sens un flasmob, cu atât este mai viral! Dar lipsit de sens pentru creștini este doar păcatul, singurul lucru care este în ei, fără să fie de la Doamne (Hristos aduce resemnificare, umple de sens până și suferința). Exemple de stupiditate: participanții îngheață (de parcă ar fi în infernul arctic), sunt lenți, sunt robotizați (nu mai au libertate). Și toate acestea doar pentru distracție (distragerea atenției de la esențial), pentru a impresiona (trufie, slavă deșartă), pentru a obține noi senzații (să vezi în iad ce senzații noi sunt…) și pentru a găsi noi prieteni (chiar dacă din anturajul nepotrivit, aleatoriu, fără criterii valorice, de profunzime). Sper să nu ajungem să comandăm covorul dragostei (precum în primul flasmob neeșuat) în adunarea credincioșilor (să nu importăm viruși).
Dacă te freci de un perete văruit, se ia și de tine ceva var, zice părintele Rafail Noica. Acum depinde în prerajma cui stai (a unui om duhovnicesc sau a unui mobber) și ce fel de var vrei să primești. Vrei doar să nu te plictisești sau vrei să găsești cu adevărat sfințenia. Când omul are har, nici nu știe că îl are. Își dă seama doar când îl pierde. Dumnezeu nu îl sperie pe om, nu îl agresează, nu face nici o farsă, nu îl pune în situații jenante, ci, din contră, îl salvează din umilința cruntă de a fi un mort care nu a aflat că a murit de mult. Flasmobul este expresia superficialului, a lipsei de consistență, opusul Evangheliei, esență de adevăr. Dar omul este orb, pentru că are mentalitate de ucigaș al adevărului.
Omul nu realizează cât de mult îl va afecta obrăznicia de a lua totul în glumă. Cea mai mare diversiune este grija de multe: omul nu mai are timp să transmită comoara tradiției sfinților. Omul nu își dă seama cât de dureroasă este pierderea harului. Ar trebui să cerșească (să se smerească) reprimirea harului, pentru a se umple de dragoste. Ar trebui să nu mai trăiască în închipuire, ci să caute realitatea divină (pierdută prin căderi). Să iubească efortul. Să scape de comoditate. Să nu rănească nici un suflet. Să nu își piardă mântuirea deznădăjduind. Când vezi lumea atât de vitregă, atât de plină de idealuri fără rost, nu ai cum să nu simți cât sunt de trecătoare toate, de pline de ură, de bășcălie, de scandal. La fiecare colț este un mic flasmob, o mică improvizație imitativă. Încă mă pot mântui, chiar dacă toți au pantofi sport de culoare galbenă. Chiar dacă mulți aplaudă cu palmele deasupra capului, fără să știe de ce. Chiar dacă omul nu mai este doar un consumator de reclame, ci chiar un actor într-un spot publicitar de vânzare de suflete. Cuvintele mântuitoare nu trebuie să placă, ci să vindece!

miercuri, 11 mai 2016

Hristos ne rânduieşte Împărăţie


Transmiterea de valori spirituale de la o generaţie la alta nu se poate face în regim de viteză, pe marea grabă. Focul nu se transmite din torţă. dacă nu mai este văpaie. O torţă stinsă nu poate aprinde alte torţe. Şlefuitorii de suflete contemporani îl pomenesc mai mult pe Nietzsche decât pe oricare altul. Total greşit. Dacă reperul este eronat... Singurul care reduce distanţa este Hristos. El vine în maximă apropiere de noi. Lecturez Jean-Luc Marion şi Luc Ferry şi pot selecta multe explicaţii pertinente. Dar liniştea tot de la un plin de har, cum este părintele, vine:
- Păcatul este distanţare. Riscul distanţei este să nu Îl cunoşti bine de Cel care te-ai depărtat, să nu ştii ce ai pierdut şi să nu îşi doreşti să te mai apropii. Să Îl uiţi. Să rătăceşti în necunoaştere. Fiecare distanţă este o retragere, o împuţinare a harului.
Mesajul evanghelic are claritate şi profunzime. Este un curs de viaţă pentru părinţi şi copii. Învăţăm să nu ne mai temem de diferitele chipuri ale morţii. Şi să depăşim banalităţile. Cei ce nu cred nu pot rezolva problema. Îngrijorările ne fac încontinuu să ratăm. Renunţăm la griji, nu la strădania de a nu mai rata. Cei ce rămân prizonieri ai grijilor devin incapabili să se bucure şi să acţioneze. Să nu ne tulburăm, nu avem nici măcar un singur motiv serios, câtă vreme mergem spre înviere.
Cine nu cunoaşte creştinismul nu are cum să înţeleagă nici istoria, nici arta, nici evenimentele cotidiene. Creştinismul a învins elenismul, pentru că mesajul lui Hristos este de nerespins. Hristos învinge moartea, nu doar spaima de ea. Ateii strigă de câteva sute de ani că vor fi mai fericiţi. Vă întreb: Sunt ei?! La 10 ani eram fascinat de armoniile lui Mozart. Dar am fost cucerit definitiv de muzica îngerească din predica părintelui. Există Dumnezeu, pentru că părintele este omul Lui.
- Tinere, fiecare discipol al lui Hristos este un Campion, pentru că Hristos va birui în el. Materialismul este un mare eşec.

miercuri, 23 martie 2016

Breaking (good) news

Cea mai bună veste posibilă (Întruparea lui Mesia) acoperă toate bârfele și panicile ce zboară pe stradă, precum odinioară petardele de Revelion. Ecoul acestei Știri aduse de înger direct de la Tatăl Ceresc reverberează în inimile sincere.


Având această Veste, nu mai suntem manipulați de propaganda răului. Având această Bucurie, nu mai semănăm sciziune și contradicție. Informația că Dumnezeu Se face om schimbă total lumea, mai acordă o șansă celor ce se luptă cu răul. Demonii au produs atât de multe diversiuni, încât omul fără un reper spiritual ușor poate fi confuzat. Rezultatul este tragic: mulți alergăm doar după superficialități, parcă îndoindu-ne de tot... Actualitatea Veștii Bune zădărnicește planurile rău-credincioșilor. Ofensiva răului este fără precedent în civilizația noastră. Cu atât mai mult efectele Bunei Vestiri pot fi împropriate de cei ce se încăpățânează să lupte în rezistența duhovnicească.

Nu înțeleg de ce alegem de atât de multe ori veștile proaste. Nu suntem de acord cu ele, dar le tolerăm, ne hrănim cu otrava lor, chiar le provocăm sau le răspândim. Câtă vreme Vestea Bună e atât de bună, vestea proastă nu mai contează decât ca sporire a vigilenței duhovnicești.

De vreme ce orice putere vine de la Dumnezeu și Dumnezeu nu aduce vești proaste, înseamnă că veștile proaste sunt lipsite de putere.



Marius Matei
Viata mea in Hristos

marți, 22 martie 2016

Convertirea, monedă cu monedă

Moneda care nu se mai află în circulație este inutilă, trebuie CONVERTITĂ. Moneda (valoarea) omului stă în inima lui. Această inimă trebuie convertită în iubire, singura care cumpără raiul. Fără monezile acestea, nimeni nu intră acolo. Dar oamenii nu vor să convertească moneda, fac colecție fără rost, pierzând tocmai veșnicia. Talanții trebuie convertiți. Gândurile trebuiesc convertite. Fără o schimbare radicală de paradigmă, nu poți modifica direcția fatală. Conversiunea începe printr-o constatare: totul e prea îmbâcsit! Trebuie o curățenie generală și apoi păstrată curățenia (Isaia 44, 18).


Profetul asigură că mântuirea se află în cunoașterea lui Dumnezeu (Ieremia 9, 24). E singura variantă viabilă de a fi capabili de iubire adevărată. Această operație de tăiere împrejur a inimii este un har dumnezeiesc. În Hristos, inima este REFĂCUTĂ, ARDE în noi (Luca 24, 32). Vorbirea este exprimarea bucuriei depline: Domnul ne oferă mântuirea, ducem Vestea tuturor (Isaia 52, 10). Când Dumnezeu vorbește cu noi, nu ne aburește cu citate, dar acel mesaj este declanșator pentru o nouă viață, cu un nou Stăpân.

Lumea a refuzat să se convertească. Preferă să colecționeze arme și să provoace conflicte. Doar răul poate refuza convertirea, poate declanșa războaie, pentru a mima ulterior că ar fi prințul păcii.

Dintotdeauna, brațul lui Dumnezeu a apărat poporul (Deuterenom 33, 27). Poporului nu i s-a cerut decât credincioșie (fidelitate). Dar poporul a trădat iubirea. Acum i se mai oferă șansa reconcilierii. Dar mare parte refuză, îmbufnați, violenți, nemulțumiți. Ni se profețește mântuirea, dar suntem NEÎNCREZĂTORI: Doamne, cine a crezut ce a auzit? (Isaia 53, 1)

Păcatul capital este NERECUNOȘTINȚA față de iubirea lui Dumnezeu (Miheia 6, 3). Când realizezi infinitul iubirii, nu ai cum să nu te convertești, decât dacă ești rău intenționat. Odihna noastră în Dumnezeu nu este DESTINDERE, ci renaștere pentru cei frânți (Psalmul 22, 1). Am putea să ne împăcăm cu Dumnezeu, dacă nu am fi chiar atât de ÎNCĂPĂȚÂNAȚI (I Regi 12, 23). Convertirea reală a oamenilor înseamnă SCHIMBAREA inimilor (Ieremia 32, 39).

Mesajul sonor trezește lumea din amorțeală: Sunați din toate trâmbițele (să fiți auziți), strigați DIN RĂSPUTERI, că Ziua Domnului este aproape (Ioil 2, 1). Strigătul de război împotriva răului îmbărbătează soldații (cei ce luptă) și descurajează inamicii. Fericiți cei ce cunosc strigătele de bucurie (Psalm 88, 15). A ne bucura DIN PLIN de Dumnezeu este ceva tainic. Această bucurie ne învăluie și se răsfrânge asupra întregii creații (nu este o convertire cu pistolul la tâmplă, este o înminunare, perplexitate în fața Armoniei). Bucuria este izbânda că răul e nimicit.

Bucuria care alină sufletul este iubirea (Cântarea Cântărilor 2, 8). Nu ne descurajăm văzând piedicile, ci ne încurajăm, știind că Dumnezeu ne călăuzește.


Marius Matei
Viata mea in Hristos

luni, 21 martie 2016

Orice murmur devine rugăciune, dacă inima nu este împărțită în prea multe proiecte

Semnul distinctiv al răului este aroganța. De fapt, toată fascinația este de suprafață, nimic consistent. Doar că răul s-a impregnat (a fost lăsat de noi să facă asta) peste tot... Istoria omenirii are sens doar ca luptă împotriva răului. Fiecare dintre noi este un posibil adversar al răului. Sigur, subiectul deranjează, pentru că este adesea asociat cu extincția lumii și pedeapsa maleficilor. Aroganța este mai mult decât lipsă de respect, este autodeificare (prin înșelăciune, corupție și persecutarea drepților). Aroganța este nelegiuirea ostentativă, adversitatea fățișă față de Bine, Frumos și Adevăr. Deocamdată suntem puși în gardă, nu are rost să intrăm în panică. Luptăm cu răul din noi.


Ioan, apostolul iubirii, este categoric: Mincinosul este cel Îl tăgăduiește pe Hristos ca Dumnezeu! (I Ioan 2, 22) Ca să rămânem în adevăr, respingem minciuna, erezia, dezbinarea. Negarea mesianității este efectul unui duh înșelător. Vorbim, deci, despre o ÎNȘELARE. Luptând cu răul din noi, nu ne lăsăm înșelați. Mai mult, negarea adevărului este ȘARLATANIE. Iar noi nu ne înhăităm cu șarlatanii. Șarlatanul-înșelător vrea SĂ TRAGĂ LUMEA PE SFOARĂ. Nu vă lăsați prostiți de un viclean-mincinos, care a pierdut deja bătălia decisivă!

Din cauza propriilor păcate, Duhul S-a retras din noi. Părăsind păcatele, Duhul va reveni! Prin retragerea Duhului, am devenit cuprinși de patru duhuri rele, cu care ne luptăm secundă de secundă: duhul RĂTĂCIRII, duhul DESFRÂNĂRII, duhul SLAVEI DEȘARTE și duhul IUBIRII DE ARGINT. Marea minciună (înșelare, șarlatanie) este falsificarea Revelației, interpretarea greșită a profețiilor. Efectul: Oamenii nu L-au recunoscut pe Mesia! Centrul de iradiere al Binelui este mormântul gol din Ierusalim. De aici, Binele se răspândește în toate colțurile lumii.

Despărțirea de Sursa Binelui poate fi fatală. În Vechiul Testament, doar două seminții (Iuda și Beniamin) rămân aproape de Ierusalim, de Templu, de Legământ. Celelalte zece divorțează, sparg fidelitatea și fac un regat în nord. Dar noua țărișoară va fi curând cucerită de asirieni și distrusă. Doar Sargon duce în sclavie 30.000 de evrei din aceste 10 seminții. Aceștia nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Despărțirea de libertatea Ierusalimului duce la sclavie (II Regi 17, 23). Celelalte două seminții vor mai fi libere încă un secol. Iar în robia babiloniană nu vor fi distruse, ci mulți se vor întoarce acasă.  Apropierea de Ierusalim i-a salvat. Au supraviețuit. Aceste 2 seminții nu s-au stins. Întorși din captivitate, iudeii au ținut candela aprinsă, au reclădit Templul.

Cei din nord s-au pierdut, din cauza rătăcirii. Sunt OILE RĂTĂCITE din turma lui Israel. Pentru aceștia a venit Mesia, ca să îi reintegreze în turmă (Ieremia 50, 17). Cei care nu vor să revină, rămân în pustiire, nimicire (Zaharia 7, 14). Soluția este să nu părăsim Ierusalimul. Aici suntem acasă. Ierusalimul nu se poate zidi la întâmplare. Nici un altar nu poate fi construit haotic. Aici este Masa Legământului, Locul Testamentului. Aici primim moștenirea. Testamentele noastre conțin vieți, dar nu Viața.

Falsa pocăință nu schimbă comportamentul pervers al omului (Osea 2, 14). Pocăința trebuie să fie autentică. Lupta cu păcatele proprii nu poate fi simulată. Dumnezeu îl răscumpără pe om. Omul poate redeveni sclav sau poate uza de libertatea nesperată. Dragostea veșnică este duioșia constantă a Domnului față de noi. În lupta cu ura, nu suntem singuri, El e pururea cu noi (Isaia 54, 6).

Grija de multe împietrește inima. O inimă răvășită întunecă mintea, tulburând-o. Dumnezeu vindecă inimile zdrobite. Dumnezeu salvează inimile rănite (Psalmul 142, 4). Orice murmur devine rugăciune (Psalmul 18, 15), dacă inima nu este împărțită (fragmentată) în prea multe proiecte (Iov 17, 11). Sminteala constă în multiplicarea idolilor (sarcinilor inutile). Supraaglomerarea grijilor aduce confuzie. Ne lipsește un singur proiect: inima curată.

Marius Matei
Viata mea in Hristos

vineri, 18 martie 2016

Discipolii sunt sub Cruce

Claudia Procula (soția lui Pilat) simte COMPASIUNE și SIMPATIE față de Nazarinean. Caiafa (arhiereul) simte în Nazarinean doar un RIVAL. Sunt două atitudini diferite față de același Străin. Și Claudia și Caiafa sunt personaje bogate, dar iată că se raportează diferit la Noua Veste (nu toți o considerau bună). De Paște, soțul Claudiei ar fi putut elibera UN osândit. La un moment dat, Pilat pare dispus să elibereze DOI osândiți. Mulți dintre cei ce strigă Baraba nici nu știu cine e tâlharul ăsta, dar cuvântul pare o parolă hipnotică. Cei ce URLĂ Răstignește-L pe Cruce pe Rege! nu știau nici ei exact DE CE urlă asta. Era un duh demonic ce domina mulțimea. Noul Paște, Hristos, eliberează TOȚI osândiții. Până azi, mulțimea urlă. Și face alegeri proaste. Mulțimea înfierbântată de ură râde de Hristos, dar râsul acesta demonic va arage consecințe nefaste... Cine nu este cu El, este rivalul Lui. Apropiații Lui sunt casnicii Lui, prietenii Lui.

De ce nu sunt discipolii sub Cruce?! Chiar Iuda din Iskariot putea veni să își ceară iertare, chiar dacă ar fi mers de mână cu Dismas (tâlharul de pe Cruce care s-a pocăit) chiar atunci în rai. Romanii râd de Răstignit, auzind ce îi promite lui Dismas. Dumnezeu moare și oamenii râd! De ce nu sunt sub Cruce cei pe care i-a vindecat și cei pe care i-a învățat? Unde e Jar (cel vindecat la Vitezda)? Unde e Semida (fetița înviată a lui Iair)? Unde sunt acum orbii și leproșii? Au plecat cu toții și L-au lăsat singur. După Înviere, vor reveni la El. Vor ști că sunt răscumpărați cu Sângele Lui, nu cu aur (I Petru 1, 18). Acest Sânge purifică radical omenirea (Apocalipsa 7, 14).

Istoria este timpul iubirii (Cântarea Cântărilor 2, 14), al iertării, al speranței, al credinței. Dar toate aceste roade duhovnicești pot fi culese doar de sub Cruce. Nu te poți hrăni în altă parte. Sub Cruce, discipolul nu mai poate fi lovit de nici o tactică a răufăcătorilor (Psalmul 9, 28). Aici este adăpostul, de aici țâșnește harul iertării.

Sursa: http://www.sfnectariecoslada.ro/
Ucenicii cu crucea goală (fără un trup răstignit pe ea) vor să aibă EI totul sub control, nu-L lasă pe Hristos să se ocupe EL de asta. Discipolii care nu sunt sub Cruce înseamnă că sunt la lipit de afișe cu meritele lor sau în fața oglinzilor, foarte mulțumiți de ceea ce văd. Aceștia nu au nevoie de nimeni, nici de o divinitate. Se simt autosuficienți, sunt încântați de traiectoria vieții lor. Greu se integrează în familii, pentru că familia este o Biserică machetuță, or ei nu prea acceptă modelul acesta, cu Cap. Prea mulți sunt indeciși. Nici nu simpatizează, nici nu rivalizează cu El. Este culmea indiferenței și a egoismului. Aud unde este Farmacia, știu că este Medicamentul pe stoc, dar nu vor să se vindece. Biblia explică limpede motivul: îndărătnicia (precum un copil care nu vrea să mănânce sau să se îmbrace, de parcă i s-ar cere ceva imposibil). Este un RĂSFĂȚ, o BUIECIE. Ne e prea bine, habar nu avem ce este suferința. Nu L-am întâlnit pe Hristos, pentru că nu am suferit împreună cu El pentru toate nedreptățile.

Dumnezeu îngăduie mult obrăznicia noastră și ne amăgim că nu o să fie nici o pedeapsă, că astea-s basme. El primește pedeapsa ÎN LOCUL NOSTRU, dar, fără ADEZIUNEA noastră fermă, Jertfa, care are efect pentru toți, nu poate opera. O oprește libertatea noastră. Cine stă de-a curmezișul ușii, nu poate ieși. Nu vrea să iasă din infern. Nici nu îi place să rostească careva acest cuvânt. Infernul nu există... Este o negare stupidă, diavolească. În fața indiferenței acesteia, măcar noi să nu fim la fel de indiferenți. Putem să îi ajutăm, rugându-ne pentru ei. Sub Cruce, nu mă mai rog pentru mine, mă rog pentru alții. Pe care nu îi judec, nu îi etichetez, nu îi urăsc. Sub Cruce doar am puterea de a îi iubi.

Tot de la poalele Crucii, Sf. Isaac Sirul își încurajează fiii duhovnicești:
,,De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-ţi măcar limba. 
Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. 
Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar în trupul tău. 
Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău (pentru acest fapt).
Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el.
Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara.
Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.
De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta.
De nu poţi milui, vorbeşte măcar (osândindu-te) ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
De nu poţi fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav.
De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi".



joi, 17 martie 2016

Marea întrebare și marea surpriză

Marea întrebare este care este gradul de interes al oamenilor secolului acestuia pentru tema mânturii. Ei cunosc multe despre multe, dar puține despre Întreg. Noul Testament nu se adresează doar cercetătorilor. Și chiar acești puțini avizați așteptau Întruparea, atât. Marea surpriză a fost Învierea (neașteptată). Măi, Acesta chiar ESTE Mesia! Când L-au vâzut pe Cruce, se gândeau deja la Menachem Esenianul, la Iuda Galileanul, la Matatias, la Hillel, la Shammai... În istorie, rolul de Mesia fals va mai fi probat de Bar Kochba, Shabbatai Țvi (Zevi, Ițvi) și mulți alții.

Marea surpriză este că Iisus, acest Mesia, chiar ESTE Hristosul! Chiar aduce învierea, nu ne vinde gogoși. Că din sămânța lui David s-a născut, tot la Bethleem, și Menachem ben Ezekiel... Deci, marea întrebarea este cine vrea să afle cu adevărat răspunsul. Pentru că cea mai mare primejdie, o spune Maxim Gorlitki, este primejdia nepăsării, începutul agnosticismului: știi că există, dar nu îți pasă. Există riscul să ratezi marea întrebare, să o adresezi greșit, deși o adresezi CUI trebui și, mai ales, CÂND trebuie.

A gafat-o Irod Antipa, căruia Iisus Mesia nu îi răspunde la tot felul de întrebări. Greșise întrebările. Irod Antipa Îl ia în râs pe Singurul Mesia, crezând că este un impostor, ca atâția alții înaintea Lui. Mai văzuse el de ăștia. Nu L-a înțeles, pentru că nu era preocupat de mântuire, ci de chițibușuri, de artificii, de lucruri de umplut timpul pierdut. Mai cu seamă că Irod Antipa era confuz: credea că profetul cu pretenții mesianice este Ioan Botezătorul (căruia el îi tăiase capul) revenit la viață. Semn clar de indiferență: Am crezut că... Eram în înșelare... Mi s-a părut că.... Dacă aș fi știut (Ce te-a oprit să te informezi?)... Nimic nu era sigur.... A crezut că e de șagă și a râs de Nazarinean, în loc să profite la maxim, pentru a-Și salva sufletul.

Cam așa facem noi, neavizații, confundăm duhovnicii de azi. Datorită (nu din cauza) binecuvântării că sunt mulți, am observat că mulți au tendința de a confunda proorocii, precum Antipa oarecând. Asta arată doar superficialitate, fușăreală, de neîngăduit în viața duhovnicească, pentru că este de neconceput cum poți confunda pe părintele Arsenie Boca cu părintele Ilie Cleopa... Pare ceva minor, dar nu este, arată gradul tău de interes pentru un domeniu. Dacă ești alpinist, sigur nu confuzi Everestul cu Muntele Găina (fără vreo aluzie directă).

O întrebare complementară Marii Întrebări: O dată ce ai ai aflat Marele Răspuns, ești dispus să nu îl trădezi? Cred că un om de știință nu și-ar trăda crezul său științific. Cred că majoritatea sportivilor cred în fair-play. Cred că majoritatea doctorilor salvează vieți, fiind foarte dedicați. Cred chiar și că majoritatea polițiștilor chiar prind hoți (uneori și vardiști). Dar toți aceștia nu se leapădă de misiunea lor, se străduiesc să o ducă la îndeplinire (chiar și cei de la ISU sau de la pompe funebre). Și tocmai unde e miza și mai mare, acolo e și lepădarea mai mare. A gafat-o Simon (Chefa, Chietros, Petros, Petru), când se încălzea la foc, se răcea la inimă: Nu îl cunosc pe acest Mesia! Nu știu despre cine vorbești, mă confunzi! Mă dezic de apostolii Lui!

Ori matematicienii nu se dezic de munca lor, chiar dacă nu sunt apreciați așa cum ar vrea. Sportivii merg în arene, chiar dacă sunt țintele atentatelor (Escobar). Doctorii se întâlnesc zilnic cu aparținători extrem de violenți. Polițiștii mor și înviază zilnic de șapte ori, cei de la ISU merg în fiecare misiune ca în ultima, își sărută acasă copiii ca ultima dată. Asta era misiunea apostolului: să nu trădeze Răspunsul. Petru avusese răspunsul: Tu, Iisuse, tu ești Hristosul lui Dumnezeu! Oare uitase? Uitase de Semida, de Jar, de toți? Uitase că umblase pe mare? Uitase că era împărtășit deja? Nu, nu uitase, știa răspunsul, pentru că nu el pusese întrebarea. Iisus pusese întrebarea: Cine zic oamenii că sunt eu? Iar Petru oferi răspunsul, marele răspuns, cel pe care nu îl primise Antipa.

Doar Petru putea să zică: Cum adică, cine ești?! Ești un dulgher nazarinean, care nu iei bani. Ești prietenul meu, pentru că ai vindecat-o pe Hanna, soacra mea. Nu înțeleg ce caută Levi Matei cu noi, vameșul ăsta... Ești un profet. Nu ești Ilie, dar ești ca Ilie. Ești un om. Un om bun, dar un om. Dar nu a zis asta. A zis, a mărturisit, era convins că Iisus este Mesia cel Adevărat, Singurul Fiu al Tatălui. Dar marea surpriză avea să vină și pentru Petru: Petre, am înviat, pace ție și colegilor tăi! Petru nu se îndoiește nici acum, nu pune mâna, nu e circumspect. Mai mult, este iertat, este absolvit (precum absolvenții sunt iertați de teme, după absolvire): Pentru că Mă iubești, paște oile Mele! Dacă ar fi așteptat învierea, nici Petru, nici ceilalți, nu ar fi stat ascunși (ca niște complici ai infractorului condamnat), ci nu s-ar fi lepădat, ar fi acceptat chiar să moară și el ATUNCI pe cruce, știind că urmează învierea.

Dar credea că povestea s-a terminat. A fost frumos, am visat un pic, acum ne întoarcem la soacre și la pescuit (și el și fiii lui Zevedeu). Cea mai mare surpriză a fost învierea. Când Magdalena îi spune lui Petru că Rabbi a înviat, ea L-a văzut, Petru nu o crede încă, crede că fata asta aiurează, fuge la grotă și nu vede decât un mormânt gol (plus giulguri). Abia când Îl vede pe Mesia înviat, crede și înțelege că nu mai poate renunța: este în joc mântuirea întregii lumi. Duhul Sfânt se pogoară peste apostoli și Petru devine un mare orator. Înțelege, în sfârșit, că ÎMPĂRĂȚIA LUI MESIA NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA. Acum crede că mai există o lume, adevărata lume și că spre acea lume trebuie să ghideze oile ce i-au fost date pentru păstorire.

Nu înseamnă că Petru era mai mare, mai înalt, mai deștept sau mai frumos. Era egal cu ceilalți. Putea fi oricare altul dintre ei. Și fiecare la rândul lui a trecut printr-un proces inițiatic asemănător. Doar că la Petru avem mai multe date biblice. Deci, nu întrebați pe pariorii sportivi despre mântuire, ci pe apostoli-duhovnici-trăitori. Căutați-i și îi veți găsi, ca să Îl găsiți.

Marius MATEI

Viata mea in Hristos

marți, 15 martie 2016

E de ajuns că aparținem lui Hristos

Dacă Dumnezeu ne-a ales, nu trebuie să ne mai dea munți și orașe, este de ajuns că îi aparținem Lui. Suntem ai lui Hristos Dumnezeu, singurul Care nu a fost văzut niciodată zbierând, singurul care zâmbea când ceilalți s-ar fi încruntat, singurul Care se duce la toți cei de care ceilalți fug. Chiar dacă lumea este adormită, ea încă visează la Mesia, nu și-a pierdut speranța. Este încurajarea făcută de către scriitorul Emil Ludwig, în cartea sa, Fiul Omului. Aplicația este practică: cu toate că trăim într-o lume plină de înșelătorii, să fim neșantajabili, incoruptibili.

Sursa: Viata mea in Hristos
Domnul se va îngriji de noi și ne va cerceta (Iezechiel 34, 11). Mântuirea începe cu iubirea lui Dumnezeu. Noi ascultăm glasul Lui, Îl recunoaștem și mergem după El, Îl urmăm oriunde. Hristos ne dăruiește viață veșnică și nimeni nu ne va smulge din mâna Lui (Ioan 10, 25-29). Mulți dintre ai Săi au refuzat să Îl primească (Ioan 1, 11), neștiind ce pierd. Dacă ar fi știut, nu L-ar fi respins nici unul. Cei care L-au rejectat aveau doar alte așteptări, erau hipnotizați în așteptarea unui Războinic răzbunător, neînțelegând că Dumnezeu este iubire, pace și bucurie, nu ură (față de alte neamuri), război și harță.

E suficient că Hristos este Mântuitorul nostru (Galateni 3, 26-29), că lupta decisivă s-a dat deja. Noi trebuie doar să alegem tabăra învingătorilor. Hristos ne-a salvat de iad, deci, nu avem motive de frică (nici de boală, nici de sărăcie, nici de moarte). Toate le facem doar spre slava Lui. Ne este de ajuns harul Lui, nu mai avem nevoie de mărunțișurile lumii. Biserica este Familia Lui, din care și noi facem parte, nefiind aventurieri sau adulterini clandestini. Relația de fidelitate este garanția iertării noastre. Deși suntem pașnici, suntem triumfători: sărbătorim zdrobirea morții. Triumfăm împreună cu Hristos. El nu este deloc egoist, nu vrea să se bucure singur de victorie, vrea să împartă veșnicia cu noi și asta chiar ne e de ajuns.

Datoria noastră nu este să creăm scopul Bisericii, ci să Îl descoperim pe cel menit de Capul ei, Hristos. Totul se rezumă la iubire (sinceră, dezinteresată, totală). Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este El (iubire desăvârșită), nu doar pentru că face minuni în viața noastră. Scopul principal este răspândirea iubirii într-o lume plină de ură. Acest aspect se realizează prin slujire. Dumnezeu ne dă putere să slujim pe semeni, doar să ne dorim să ne angajăm în Lucrare. Noi toți existăm în Biserică pentru a sluji semenilor, pentru a-L cerceta pe Hristos bolnav, gol, flămând, întemnițat sau însetat. Și să nu uităm că scopul nostru este facilitarea accesului tuturor la Evanghelie. Prin viețile noastre, suntem predici vii despre Hristos.

Realitatea veșnică este clară, doar abordările noastre diferite ne încețoșează. Câtă vreme omul neagă păcatul, refuză harul, neputând ajunge singur la despătimire. Este evident că acceptarea Adevărului în persoana lui Hristos este eliberarea, salvarea, mântuirea. Pocăința înseamnă raportarea corectă, smerită, la aceeași realitate. Nu se schimbă realitatea, ci perspectiva: nu vezi totul întunecat, ci luminos. Destinația finală nu mai e infernul, ci raiul. Câtă vreme mărturisești că aparții lui Hristos, El nu se va dezice de tine niciodată, doar tu să nu Îl trădezi.

E de ajuns că Hristos alungă demonii din noi! Cât de cutremurătoare sunt exorcizările... Hristos vindecă (salvează) atât de mulți demonizați! De ce credeți că vin mai mult oamenii la Hristos: să se vindece sau să asculte învățătura Lui?! Cei însănătoșiți împlinesc deja crezul bazal: Nu vă adunați comori pe pământ, unde tâlharii le fură! Nu furați cot la cot cu tâlharii! Nu fiți tâlhari! Iar auditoriul din Capernaum, Betsaida, Tiberias, Cana sau Tabor credea acest mesaj, deoarece Galileea era plină de tâlhari. Și apostolii înțeleg, toți sunt din Galileea. Cu o singură excepție, Iuda din Iskariot, mai la sud.

E suficient să pricepem că Hristos nu a venit să fie servit! Că El a ales să trăiască departe de agitația epocii. Că El nu este un personaj iritant pentru un ascultător bine intenționat. Că doar cei prea încrezuți în ei înșiși se simt amenințați. Că fiecare vindecare este imaginea lumii care - cu glas tremurător - imploră mântuirea. Deși Hristos le spune oamenilor că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul lor, ei nu se gândesc decât cum să Îl aresteze, să scape de El, să nu mai fie incomodați de vorbele lui (moștenirea se va lua de la ei, curtezanele intră înaintea lor în rai...). Dar nu găsesc nimic condamnabil, decât faptul că discipolii se așează la masă fără să se spele pe mâini (deși galileenii se spălau obligatoriu doar la mesele de ritual, nu și la cele casnice). În lipsă de alte probe, insistă pe aceste detalii, arătând doar reaua lor intenție.

amartalos

E de ajuns că totul se înseninează! Întunecarea dispare prin afirmația decisivă: Tu ești Mesia, Iisuse al Meu! Dușmanii mărunți și josnici nu vor birui niciodată puterea Ta! Degeaba își dau coate iscoditor scepticii de veacuri... E suficient că nimic nu ne lipsește când suntem împreună cu Hristos! E de ajuns povața că tulburarea de moarte dispare prin priveghere, precum în Ghețimani oarecând. E de ajuns cât ai păcătuit, poți să te oprești... E de ajuns să crezi în înviere și să o dorești zi de zi... E de ajuns să te lași găsit de El! E de ajuns să îți pui sabia înapoi în teacă (mai mult decât să nu fi fan Arsenal, să nu fi deloc violent, să nu uzezi de nici o armă), să fii pașnic, blând, răbdător, plin de iubire și de compasiune.

E de ajuns cât sânge a curs în Siria! Ne rugăm pentru pacea lumii... Cu fiecare Pavecerniță, înaintăm spre înviere. E de ajuns cât ai fost mințit, acceptă Adevărul, Hristos (doar dacă vrei libertate și nu îți săruți lanțurile sclaviei și lași pe alții - aliații -să te elibereze). E suficient cât te-au prostit oamenii, pune-ți încrederea în Dumnezeu! E de ajuns învierea, care învinge puterea iadului. Ce am putea vrea mai mult, câtă vreme Hristos ne-a dat deja totul? E suficient că Hristos a murit pe Cruce ca noi să ne schimbăm mintea, comportamentul, viața, atitudinea și - în final - destinația veșnică. Trebuie să pierzi de bună voie moștenirea lumii, ca să fii moștenitor al Raiului. Nu poți moșteni de două ori, două lucruri opuse. Te contrazici, ai vrea și lumea și raiul....(nu se poate). Ori ori. E de ajuns raiul, crede-L pe cuvânt pe Cuvântul veșnic.

E suficient că Hristos încă nu și-a pierdut răbdarea în fața îndărătniciei noastre, o obrăzniciei noastre. Dar ar trebui să ne fie rușine, chiar dacă nu ne ceartă. E de ajuns cât ne-am jucat, acum e vremea să muncim. A fost suficientă pauza. E de ajuns cât am tastat, putem îndoi genunchii.

MARIUS MATEI
Viata mea in Hristos

luni, 14 martie 2016

Invitație la Cină

Nici unul nu trebuie să se piardă (Ioan 6, 39), ci să ajungă la înviere. Voința divină este intenție și reușită de izbăvire. Asta hrănește nădejdea noastră și face credința mult mai puternică (este dobândirea - în sfârșit - a unei siguranțe). Înainte de a ști asta, totul părea vag, abstract. Acum, simțim că această lucrare este iubirea Lui în inima noastră. Putem să fim vii în veci, consumând Trupul Lui (Ioan 6, 51). Dar libertatea ne poate duce și în iad, dacă nu vom consuma Trupul Lui și vom ignora acest mesaj. Alegem să fim vii în veci, asta e alegerea normală, firească, logică. Sfânta Liturghie este legătura directă cu Hristos Înviat. 

Păcatul întrerupe comuniunea cu Dumnezeu. Pentru a reface această comuniune, este necesară o jertfă de ispășire (ea comportă stropirea cu sânge - Zaharia 14, 20). Prin sângele lui Hristos avem iertarea (Efeseni 1, 7). El a vărsat tot Sângele pentru noi, până la ultima picătură. Orbecăim în miezul zilei ca și noaptea (Isaia 59, 9-11). Orbirea spirituală este împotmolire în problemele materiale. Această orbire se transformă într-un refuz al poruncilor divine. Profetul îndeamnă la îndreptare, aducătoare de lumină. În lumina Lui stă ascunsă puterea Lui (Avacum 3, 3-4). Dumnezeul iubirii ne cheamă la strălucirea luminii veșnice (oglinda lucrării Lui, chipul bunătății Lui - Înțelepciunea lui Solomon 7, 26). Sfânta Liturghie este Jertfa nesângeroasă prin care redevenim casnicii Lui.

Făclia ne ferește de capcanele din drum. De prea multe ori, nu ne mai găsim drumul în întuneric. Psalmistul este plin de speranță: Când Tu aprinzi făclia mea, vei lumina întunericul meu (17, 31). Nu este de ajuns să aprindem făclia, trebuie să îi menținem flacăra vie. Înflăcărarea este imaginea vieții veșnice: focul ce nu se mistuie. Focul este un semnal, arată drumul. Domnul devine astfel călăuză și tovarăș de drum. Este o armă tactică: ne ferește de dușmani. Sfânta Euharistie este Focul care arde spinii patimilor si reaprinde văpaia credinței. Lipsa Focului este păcat, atrage pedeapsa, boala, frigurile. Învierea biruie frica, credința în înviere fiind expresia celui mai mare curaj, al celei mai mari speranțe și al celei mai mari iubiri. Suntem apostoli ai iubirii, mesageri ai învierii. Suntem iubiți de Cel ce Este Iubirea. Suntem, chiar dacă nu avem (nici ce ne cere lumea, nici ce ne cere Iubirea). Nu avem, dar vom dobândi. Vom învinge, pentru că El a învins deja. A eliberat deja iadul de drepții ținuți abuziv (înainte de învierea Domnului), trebuie doar să ne îndreptăm. Păcatul aduce moarte, Tineri și bătrâni, femei și bărbați plătesc încă aceste consecințe nefaste. Dar situația aceasta se va încheia, istoria suferinței se va sfârși! Sfânta Liturghie este starea noastră de primire a luminii, de încărcare a bateriilor, de eliberare.


Sursa: Viata mea in Hristos
Ajută-mă, Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să pier în infern! Vreau să învăț să Te iubesc... Nu îmi doresc nimic din lumea aceasta... Vreau doar să nu Te pierd. Nu pot ajunge singur în rai, chiar nu am cum. Doar Tu mă poți atrage... Dar cum voi intra eu, beznă fiind, în lumea luminii? Ajută-mă să Te port în minte mereu, să fiu mai vigilent, mai generos, mai blând, mai aproape de Tine. Niciodată nu voi face destul ca să Îți mulțumesc. Niciodată nu voi plânge destul pentru greșeala mea. Niciodată rugăciunea nu va fi prea multă. Vreau doar să mă reprimești, să mă ierți, să fiu în raiul Tău. Vreau doar să oglindesc lumina Ta, să răspândesc iubirea Ta, să fiu moștenitor a ceva nemeritat. Știu că în clipa morții sfinții mă pot ajuta, dar nu știu să îi cinstesc îndeajuns. Maică Grabnică Ajutătoare, Cuvioase Sava cel Sfințit, Sfinte părinte Ioane din Kronstadt și toți sfinții, ajutați-mă în ceasul morții mele...
Cine descoperă iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, îndură orice. Nu mai este zgârcit și deja vede Raiul. Cel ce iubește nu mai este nesimțit, ci a învățat să ierte. Cel ce iubește renunță la rigiditate, în favoarea adăpării din Fântâna Duhului. Nu mai e plin de duhoare, pentru că a renunțat la slava deșartă. Iubirea este leacul pentru frică și întăritorul pentru credință. Este chibzuință, discernământ, frumusețe și lumină. Hristos nu are nevoie de strâmbăturile noastre, nu ne vrea schimonosiți, prefăcuți sau inerți. Cel plin de slavă deșartă adună păreri ale oamenilor, lor vrea să le fie plăcut, nu lui Dumnezeu. Cel ce iubește pe Dumnezeu nu se grăbește a lua ceva, până nu se încredințează că El i-a trimis. Îndemnurile bune doar în aparență sunt înfrânte doar cu smerenia. Chiar de am muri de 2016 ori pentru Hristos, tot Sângele de pe Golgota ne-ar salva. Câtă vreme există Liturghie, există mântuire.

Vestea (cea mai) Bună fluențează mesajul îndrăgostiților de bine, adevăr și frumos. Învățătorul divin este profund inteligibil și concludent. Forța lui divină copleșește prin situarea noastră deja în înviere. Poziționarea noastră actuală poate fi decisivă pentru sufletul nemuritor, în așteptarea trupului înviat, fie în răsplată, fie în pedeapsă. Nu e de șagă. Noi funcționăm doar în parametrii harului. Doar grațierea ne deblochează, resituându-ne unde ne doream, dar aproape că nu mai credeam că vom reuși să ajungem. Ne recâștigăm poziția de fii moștenitori, deși ne vândusem acest privilegiu (îl reprimim gratis). Situarea nu este un spațiu, ci o stare de creștere din har în har. Sfânta Liturghie este accesul nostru la har.

Conversația cu divinul ne situează într-o relație de verticalitate, chiar dacă intervin unele bruiaje. Odată găsită frecvența harului, nu părăsim postul. Vorbirea cu divinul cultivă atenția noastră și elimină distragerea, distrugerea și disfuncționalitatea. Gândirea se menține astfel vie, purificată, despătimită, iluminată și desăvârșită. Vital este contactul cu replicile Interlocutorului (dezvoltarea spritului de a discerne). Profețiile nu sunt formule magice, ci psalmi ai îndurării. Lumea profetică este singura conducătoare către veșnicie. Necunoașterea nu este o scuză, ci o piedică. Dialogul se realizează euharistic, tainic, iară și iară. Cei ce nu au otită agnostică, să audă. Regulile nu ne încorsetează: împlinirea poruncilor este calea de a Îl găsi pe Poruncitor. Doar trăirea poruncii iubirii ne menține în situarea hristică. Sfânta Liturghie este expresia iubirii divine pentru noi, șansa de a ne pregăti mereu.

Abia după ce înțelegi Cuvântul poți interioriza o acțiune. Iar înțelegerea nu este din lumea aceasta, este binecuvântarea cerească în viața noastră. Ulterior acestei comprehensiuni, poți lumina pe alții, în acțiuni de imitare a Dumnezeului Iubire. Suntem situați pe Golgota, sângele curge. Dar nu e sângele nostru. E sângele lui Hristos euharistic, Care curge prin noi. Cea mai nobilă transfuzie, cu cele mai multe vindecări. Putem rămâne tâlhari sau putem deveni evangheliști. Dificultățile se reduc până la dispariție (cea mai mare promisiune). Nu avem nici un argument ca să respingem o asemenea făgăduință. Dar să nu căutăm facilități, căi ieftine și ușoare. Există un singur drum spre rai și acela nu ocolește Golgota. Pe harta veșniciei, poți evita Locul Căpățânii, dar vei ajunge sigur în Gheena, groapa de gunoaie ce arde continuu și mirosul este irespirabil. Recunoaștem glasul Învățătorului după primul fonem. Este inconfundabil. O chemare atât de caldă, de nerefuzat. Intră El ca musafir, ca să devină gazdă. Un adevăr veșnic. Cei care resping iubirea nu știu ce fac, trebuie iertați. Conversia e în avantajul nostru: dai păcatele și primești har. Binele este o deprindere, o situare, o poziționare în pole-position alături de Hristos. Harul nu trebuie stocat, ci redirecționat mereu, multiplicând iubirea. Doar încetineala în Lucrare sau nedepășirea emoțiilor negative ne-ar putea tulbura, dar Pronia nu ne lasă de izbeliște. Sfânta Liturghie este încredințarea că nu vom fi părăsiți.


Nu toate valorile pot fi transformate în marfă! Omul fără Dumnezeu, fără înviere, cultivă o atitudine răzvrătită, se revoltă împotriva familiei, a școlii, a oricărui principiu care ghidează normalitatea, firescul. Pentru ateu, personajul principal este Banul. Lipsind comuniunea interpersonală, totul devine anost, egoist, depresiv, lipsit de repere filocalice. Noi suntem recapitulați în Hristos, reașezați sub același Cap. Hristos ne cheamă la libertate, la sfințenie și viață veșnică. Oricine va chema numele Lui se va mântui. Chiar dacă unii nu cred, infidelitatea lor nu zădărnicește atotputernicia divină. Dacă Hristos a învins păcatul, omul răscumpărat e mort pentru păcat. Hristos devine om tocmai pentru a mântui omenirea! Învățătura evanghelică este calea spre mântuire. Sfânta Liturghie este dovada că nu doar cu pâine materială se hrănește omul, ci cu Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Invitația este deschisă...



MARIUS MATEI

Viata mea in Hristos

sâmbătă, 12 martie 2016

Chemarea părintelui Andrei de la Deva

În secolul XXI, mesajul Bisericii este tot despre înviere. Nu poate fi altceva pe ordinea de zi. Ca și la începuturi, Biserica vestește firescul, normalitatea, cumpătarea, dreapta măsură, generozitatea, omenia. Predica vie a Bisericii o reprezintă apostolii contemporani Iacob Bârsan, Dionisie Ignat, Calinic, Melchisedec. Între aceștia, părintele Andrei de la Deva ocupă un loc de suflet. Este un om al rugăciunii, care îndeamnă la rugăciune și care trăiește prin rugăciune.



Ne spune lucruri atât de fascinante, necitite în nici vreo carte, pentru că Duhul Însuși vorbește prin el. Dincolo de cuvinte, ne transferă multă liniște, pace, siguranță. Ne introduce în starea de rai, ca pregustare pentru nevrednici, Ne învață cum să păstrăm liniștea în lumea în care trăim. Este un catehet desăvârșit, un bun cunoscător al patericelor și al vieților sfinților, al căror model se străduiește să îl urmeze. Are curajul să avertizeze asupra demonismului din noi, punând mereu diagnostic și tratament duhovnicesc.

Ne amintește că fericirea este o obligație pentru un creștin, nu e de șagă. Ne învață lucrarea sfinților în lume, arătând că ei sunt vii și ne ajută permanent. Ne fixează reperul: Maica Domnului, învățătoarea noastră. Ne cheamă la rai...


MARIUS MATEI
Viata mea in Hristos

Medaliile se dau la finalul cursei

Ce bine ar fi să nu pierdem bucuria și să dobândim cugetul Domnului Hristos! Să ne rugăm pe ascuns, discret, să postim la fel, să facem milostenie la fel. Fără scuze, fără chestii jenante, penibile, ipocrite, tulburătoare sau învrăjbitoare. Să țintim viața veșnică, unirea deplină cu Dumnezeul iubirii. Noi nu înțelegem ca să credem, dimpotrivă - credem ca să înțelegem. Nu ne bizuim pe puterile noastre, ci pe Hristos. Nu suntem fericiți prin noi, ci prin El. Toate le facem spre slava Lui, fără să fim teleghidați, ci doar copleșiți de un ocean de bunătate numit Hristos. Prin izgonirea lui Adam din Rai, omul pierde harul. Observăm mereu împuținarea harului și neputința noastră, dar ne punem nădejdea în Noul Adam, Hristos. Sfințenia Lui ne apare nouă ca iubire, dar este mai mult de atât.

Mesajul învierii nu cuprinde doar psihologia căderii, ci și căile de revenire: pocăința continuă păstrează bucuria în noi. Evlavie și ascultare, pentru a nu cădea în capcana slavei deșarte. Ne bucurăm de Dumnezeu (Psalmu 80, 1) și ocolim răutatea. Așa cum suntem acum, chiar în acest moment, oare am putea trăi o veșnicie cu El? Cred că mai avem de șlefuit mult. Nu trebuie să așteptăm o recompensă imediată: medaliile se dau la finalul cursei. Hristos totul a dat, nimic nu a păstrat.

Sursa: arhim. Andrei Coroian
Discipolii păstrează fiorul învierii permanent în cugetul lor. Ei nu doar anunță venirea iminentă a Împărăției mesianice, ci și contribuie la realizarea ei. Cugetul de ucenic este simplu, sincer, inocent: Împuținează sminteala ta (Înțelepciunea lui Solomon 17, 20), întoarce-te la Domnul și părăsește definitiv păcatele. Să cugetăm la mântuire, să știm că Hristos ne scapă din primejdia de moarte. Știm cugetul patristic: Cine viețuiește după Evanghelie, se va mântui. Cine ia seama la cuvântul evanghelic și nu se leapădă de Cel ce vorbește (Efeseni 12, 25), se va izbăvi de infern.

Cugetul părintelui sfânt Ioan de Kronstadt întregește fotografia acestui articol: Dacă nu ne împărtășim, crește puterea celui rău în noi. Deci, dacă ne străduim, ne pregătim, atragem harul, ne împărtășim și puterea celui rău nu crește în noi. Poate încă nu scade, dar cel puțin nu crește. Cu timpul, va scădea. Când ajungi să îl cunoști pe Dumnezeu, totul - absolut totul - se schimbă în viața ta. Dumnezeu este sursa ta de putere, încarcă-te. Recuperează viața confiscată de lume. Trece lumea, trece pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu nu trece, rămâne în veșnicie (I Ioan 2, 17).

De la Cina Domnului nimic nu lipsește. Tristețea datorată fricii de pedeapsă dispare (Isaia 15, 6). Este un banchet duhovnicesc veșnic, de neînchipuit încă pentru noi. De aceea, predicarea aceste bucurii nu eșuează, pentru că nu este o lucrare strict umană. Preotul este mesagerul acestei bucurii. El înalță Cupa (Potirul) Victoriei (Biruinței), în numele Căpitanului Echipei, Hristos. Dar un atlet se antrenează serios zi de zi, nu își permite zile de repaos, de nemuncă. Și este discipinat, urmează un program, are principii și valori.



MARIUS MATEI
Viata mea in Hristos

vineri, 11 martie 2016

Așteptarea este rămânere

Să păstrăm cuvântul divin înseamnă să rămânem în El (Ioan 15, 4). Să nu plecăm. Să aducem rod. Cine pleacă, nu mai aduce rod. Cine nu rămâne, singur se pedepsește. Să răbdăm până la sfârșit, să credem și să reactivăm harul botezului. Să rămânem în Hristos. Cineva drag a venit la noi. A plecat, dar a promis că va reveni. Ne-a spus să rămânem în Ierusalim (Biserica Lui, nu puteam rămâne într-o cetate distrusă de romani), ca să fim îmbrăcați cu putere de sus. El ne îmbracă. Deși a plecat, a rămas, e pretutindeni și ni Se oferă gratis. Îl așteptăm. Avem nădejde. Iubim și credem. Nu așteptăm altceva decât învierea. Nu așteptăm pe altcineva decât pe Hristos. Dar El ce așteaptă de la noi? O inimă curată, atât, un vas unde să depoziteze harul. El de ce nu rămâne? Ar rămâne, dar nu poate sta într-un staul neîngrijit. Îl așteptăm și El vine și ar putea chiar rămâne de tot, dacă am asculta cuvintele Lui. Aici este singurul adăpost în calea bombardamentelor viclene. Cine pleacă se expune singur. O oaie ce pleacă din turma Blândului Păstor, riscă să fie sfâșiată de lupi.

Rugăciunea nu este un apel în așteptare, ci o convorbire neîntreruptă cu Dumnezeu. Când ne împărtășim, Hristos este prezent atunci și acolo, nu trebuie așteptat altă dată. Noi așteptăm A Doua Venire, dar - pe de altă parte - o trăim deja în Sfânta Liturghie (atât de mare este minunea aceasta). Rămânem în starea de har prin smerenie, vigilență, filantropie și multă blândețe. Nu așteptăm funcții, nu rămânem undeva pentru privilegii. Este o nebunie în ochii lumii, dar este Calea. În starea liturgică (euharistică) suntem cel mai aproape de ceea ce vom fi și - totuși - încă atât de departe. Liturghia este o gură de rai, respirăm oxigen duhovnicesc, ne încărcăm bateriile pentru a putea aștepta împlinirea făgăduințelor Celui ce niciodată nu minte.

Liturghie la Florești
A rămâne înseamnă a fi fidel Legământului, a nu trăda iubirea, a nu înșela încrederea, a nu pierde bucuria, a nu rata șansa. A aștepta înseamna a fi sigur că nenorocirile nu vor mai fi apăsătoare, că neputințele nu vor mai fi chinuitoare, că lacrimile nu vor curge decât de bucurie. Pare prea frumos să fie adevărat, pare o poveste pentru copii. Tocmai de aceea, doar cei care vor fi precum pruncii vor simți imensa fericire. Ce așteaptă un copil? Nu așteaptă bani, nici plăceri sexuale. Deja sunt eradicate cauzele patimilor. Așteptăm să redevenim copii, să renaștem din apă și din Duh, să nu fim nici invidioși, nici răutăcioși. Greșelile copilărești sunt iertate de Tatăl ceresc. Dar să fie greșeli (vrei să faci bine și îți iasă rău) și să fie copilărești (inocente), nu premeditate. Să fim copii în fiecare zi, să redescoperim rugăciunea către îngerul nostru, gardianul de nădejde.

Cel ce așteaptă pe Domnul nu va muri de foame. Cel ce rămâne în iubirea Lui nu va fi nefericit. Raiul și iadul pot începe de aici, în funcție de alegerea noastră. Nu este de șagă, este în joc mântuirea. Apostolul Pavel știe de ce nu poate renunța: e vorba de salvarea întregii omeniri, nu doar a unei familii sau a unei provincii. Profetul arată că sărbătoarea nu e aici, e doar proiectată, anunțată, așteptată (Isaia 16, 10). Aici e un chip al sărbătorii ce va fi, o prefigurare, o miime față de realitatea veșnică. Asta credem, asta mărturisim, asta așteptăm. Asta trăiesc deja sfinții. Cei impacientați (care nu au răbdare) sunt averizați de glasul profetului (Ieremia 25, 30). Până la urmă, răbdarea este o virtute (nu doar a femeilor). Și fără virtuți credința nu se poate întări, iar neîntărită nu atrage harul și fără har rămânem în iad. Este o așteptare lucrativă: rămânem să lucrăm virtutea răbdarii (să ne ducem crucea).

Dar există și o așteptare a pedepsei (Ioil 4, 13). Cei ce se opun iubirii nu vor fi găsiți compatibili cu Lumea luminii, câtă vreme propriul întuneric îi va rejecta. Acest adevăr justițiar este revelat și de Noul Testament (Apocalipsa 19, 15). Rămânem pe frecvența raiului, comunicăm cu Baza, așteptăm eliberarea din lagăr.

MARIUS MATEI
Viata mea in Hristos

joi, 10 martie 2016

Fără șocuri

Deși cuvintele Domnului Hristos pot părea șocante, ele sunt pacifiste. Deși pot scandaliza, ele sunt esența împăcării. Șocul - de obicei - este ceva terifiant. Din contră, ascultarea Evangheliei înseamnă ieșirea din stare de șoc (o resuscitare a harului lucrător). Doar că lumina e numită beznă și invers. Doar că singurii normali sunt repede numiți nebuni, când - de fapt - nebunii sunt alții. Discipolii Domnului Hristos răspândesc blândețea, niciodată scandalul. Propovăduiesc iubirea și urăsc doar păcatul. Ura nu îi definește deloc. Sunt toleranți și răbdători. Nu epatează, nu se dau în stambă, ci trec cât mai discret prin viață. Nu vor titluri de glorie, de vreme ce slujesc deja Celui mai bogat Stăpân, Care nu îi va concedia niciodată.

Sursa: Viata mea in Hristos
Ne șochează acest adevăr însă, deoarece ne cutremură. Văzând nevăzutul, te simți minuscul. Auzind neauzitul, scazi, ca El să crească în Tine. Este un mod diferit de a șoca. Este un șoc bun, fără panică, dar cu multă uimire. Este un scandal fără ceartă, adică îți bulversează tot ce știai până atunci. Brusc, nu mai sunt valabile principiile lumești și pornești de la capăt. Este un nou început, fără stres, fără grabă, fără reproșuri. Este o îndrăgostire. Îl iubești pe Dumnezeu din toată ființa ta și asta te împlinește. Îți dă un scop, îți oferă mijloace, îți distinge valorile, îți definește crezul. Fără agitație, fără panică, cu multă încredere în puterea divină.

Este șocant doar pentru păgâni, este scandalos doar pentru necreștini. Este o amenințare doar pentru egoiști, intoleranți și vicioși incurabili. Dar ar fi singura șansă care i-ar putea vindeca, dacă ar vrea. Este halucinant pentru trândavi și indiferenți, care nu înțeleg nimic din luarea cu asalt a raiului și nici nu sunt dornici să primească explicații. Agnostici care habar nu au nimic despre religie calomniază aleatoriu. Irozi Îl iau în râs, doar pentru că nu execută minuni la comandă, jonglerii bizare pentru anturaje ciudate. Este o neînțelegere, o lipsă de cunoaștere a adevărului, în simplitatea lui.

Este haotic doar dacă nu vrei să cunoști Cartea Armoniei. Este înfricoșător doar dacă nu ai curajul curajului de a-ți mărturisi credința, chiar dacă aceasta poate să nu fie la modă. Tocmai omul fără Armonie face scandal în casa lui și la jobul lui. Tocmai omul fără Iubire șochează prieten după prieten. Cine se bazează exclusiv pe puterile lui, nu are cum să nu clacheze. Degeaba pozează șocat că era atât de aproape să reușească. Reperul însă nu este absolut deloc reușita sau eșecul din lumea asta, nu! Criteriile sunt cunoscute doar de Dumnezeu. Logica Lui nu o vom pătrunde rațional. Pacea aceasta se simte, se experimentează, se transmite, se înveșnicește.

Nu trebuie să ne subestimăm adversarul pe plan duhovnicesc (omițând să ne înarmăm cu post și rugăciune), dar nici să îl supraestimăm (creând panică). Realismul duhovnicesc este cumpătarea (calea de mijloc, evlavia, cumpătarea, evitarea extremelor). Nu trebuie să așteptăm un șoc (divorț, cancer) ca să ne apropiem de Dumnezeu. Prin înviere se învinge moarte. Este un șoc, demonii sunt bulversați. Prin înviere, întreaga omenire intră în veșnicie. Este terifiantă această veste? Dimpotrivă, este îmbucurătoare. Șocul e că nu poți continua să trăiești așa, ca și cum nu ar fi înviat nimeni, trebuie să te pregătești de acest eveniment, să faci și curățenie sufletească, să potolești foamea interioară, nu poți păcătui în continuare. Este un șoc pentru un adult care acum aude prima dată sau acum crede prima dată. Dar este un șoc bun, care te trezește din moarte.

În viața aceasta putem să câștigăm veșnicia. Dar suntem șocați, adesea fără motiv, agitați în traficul lumii, nervoși la intersecțiile majore, grăbiți doar să privim mai mult un televizor hipnotizator. Simțim împuținarea harului și nu luăm nici o măsură, ca și cum nu ne-ar păsa. Suntem speriați doar din motive financiare, nu ne prea sperie nici măcar iadul, pentru cine mai crede. Suntem prea mândri, prea triști, prea plini de slavă deșartă, prea mirosind a bălegar. Suntem murdari, prea murdari, extrem de murdari, cei mai murdari și nu vrem să fim curați. Vrem să ne identificăm cu ceilalți plini de noroi din jur și nu vrem să fim respinși de ei. Dar uităm de respingerea cealaltă. Aceasta este șocul: indiferența în fața morții. Moartea e banalizată, doar murim de sute de ori în jocurile care ne fură timpul de rugăciune. Sfințenia e banalizată, tot puroiul este expus la vedere. Dacă ne șochează minciuna și parvenirea, schimbăm ceva, chiar totul.

Veșnicia este slavă, bucurie, pace. Am putea citi paraclisul zi de zi, am putea posti cu adevărat, am putea citi din Evanghelie. Ne putem spovedi, avem atât de mulți duhovnici. Știm că toate cele de aici sunt deșertăciuni, dar tânjim după ele, uitând că nevoia nu se satisface niciodată pe sine, este un chin infernal. Oricâtă apă ai bea, tot ți se face sete iar. Nu ar trebui să căutăm apa, ci pe Dumnezeu, Care dăruiește apa. Este șocant că nu ne rugăm pentru cei aflați în zone de război, că nu empatizăm cu ei. Am putea fixa seri de priveghere pentru astfel de drame. Chiar, de ce nu facem asta?!

MARIUS MATEI
Viata mea in Hristos